Motto: „Să taci bine e mult mai greu decît să vorbești bine.”

Psihoterapie Copii – RETRAGEREA – Comportament de tip evitant. După cum am afirmat în repetate rânduri, copiii sunt extrem de fini observatori și învață prin experimentare (încercare și eroare). Provoacă în repetate rânduri și simt dacă reacția părinților este conformă sau nu cu scopul lor, dar nu conștientizează acest proces. Doar aplică ceea ce simt, în încercarea lor de a-și confirma continuu că au un loc în familie bine stabilit.

Cu alte cuvinte ei încearcă să realizeze conectarea cu familia de bază. În cazul în care acest lucru nu este realizat, apare sentimentul de singurătate (alienare). Vă asigur că absolut toți copiii și adolescenții cu care am lucrat, mi-au confirmat că nu doresc, sau nu au dorit să-și pună în dificultate părinții… Absolut toți mi-au confirmat că se simt neințeleși!

Există și situații în care poziționarea inflexibilă a părintelui poate determina un declic com-portamental al copilului/adolescentului, care poate determina în timp, un comportament de tip evitant (6). Chiar dacă în copilărie și pre-adolescență el dezvoltă relații sociale bune cu cei de vârsta lui, la un moment dat (în adolescență sau post-adolescență), poate decide să refuze relaționarea, retrăgându-se.

Psihoterapie Copii – RETRAGEREA 

Aș prefera să vă prezint două cazuri, fără a avea pretenția de a le dezvolta ca pe niște studii amănunțite. Mă voi rezuma la a vă prezenta succint faptele, ca apoi să facem împreună câte o scurtă analiză.

A.C. – 14 ani ajunge la cabinet la recomandarea medicului de familie, însoțită de mama ei, acesta fiind îngrijorată de schimbarea comportamentului adolescentei. Dintr-un copil exuberant și vesel acum un an și jumătate, așa cum îmi povestește mama, devine retrasă și non-comunicativă. Inițial, mama a crezut că apropierea examenului de capacitate și neîncre-derea într-o reușită, o copleșește.

Rezultatele obținute contrazic presupunerea mamei, com-portamentul persistând și după ce adolescenta reușește să intre la liceul dorit. Din discuția putată în cabinet, atât cu mama cât și cu adolescenta am reținut următoarele fapte:

– adolescenta experimentează o stare lipotimică (leșin) cu pierdere de cunoștiință cu câteva zile înainte de examen și o serie de provocări de tip „hărțuire” din partea unor colege de clasă, pe care nu le-a înfruntat, ci a încercat să evite un eventual conflict;

– mama se confruntă cu o traumă de pierdere a cuplului, în urma unui divorț care s-a pronunțat acum 3 ani, precedat fiind de o perioadă (5 ani) extrem de tensionantă în care experimentează abuzul de tip psihic din partea tatălui copiilor;

– fratele adolescentei, mai mare cu doi ani, resimte acut starea de tensiune creeată de tatăl lui în famile și încearcă să-l pedepsească refuzând să țină legătura cu el;

– în cadrul primei întâlniri din cabinet mama este agitată și supraprotectivă, iar adolescenta este retrasă și tăcută în prezența mamei; după ce mama părăsește cabinetul, adolescenta devine mai relaxată, dar întâmpină dificultăți în comunicarea verbală și non-verbală; totuși relația terapeutică se dezvoltă normal.

RETRAGEREA – Comportament de tip evitant

R.B. – 17 ani este un adolescent retras, sensibil care a experimentat un atac de panică puternic, în urmă cu câteva luni, în momentul când participa la un eveniment public. Ajunge la cabinet încurajat de familie. Vine însoțit de mama sa, dispus să colaboreze pentru a descoperi care poate fi cauza care îi provoacă o reacție organică (tremurarea mâinilor) ce-l deranjează. În cadrul primei întâlniri rețin următoarele fapte:

– atacul de panică pe care l-a avut, îl determină să ia decizia de a consulta un psiholog, contrar sentimentelor de jenă, pe care mi le-a mărturisit ulterior, într-o ședință de lucru; încurajat de optimismul și deschiderea dialogului dintre noi, acceptă să ne mai vedem, depășindu-și scepticismul personal din acel moment;

– mama, o persoană deschisă și sincer îngrijorată de sănătatea copilului ei, îmi povestește câte ceva despre antecedentele medicale ale copilului și concluzionează că fragilitatea sănătății acestuia, în perioada copilăriei mici, au determinat-o să adopte un comportament supra-protectiv (grijă excesivă manifestată de mamă, care împiedică inconștient copilul în demersul lui de experimentare a unor situații diverse din care să învețe cum să se protejeze singur și cum să se descurce în anumite situații);

– manifestările organice ale organismului său, îl sperie: în special mâinile îi tremură în prezența unui grup mai mare, format din persoane pe care nu le cunoaște, „se simte încins” de parcă ar fierbe și i se taie respirația; tendința pe care o descopră singur, este aceea de a-și masca reacțiile fizice și de a se izola de oameni;

– sora lui este mai mare decât el cu 5 ani și mi-o descrie ca fiind total diferită de el: extrem de sociabilă și volubilă în prezența necunoscuților; în adolescență se opune ferm părerilor părinților, dacă simte că ele contravin propriilor păreri – ușor rebelă, uneori; mai dificil de educat, din punctul de vedere al părinților; competiție fraternală redusă (ca intensitate), prin utilizarea comparării celor doi frați de către părinți, dar existentă totuși prin prisma rezultatelor la învățătură;

– adolescentul deși este sceptic și rezervat la începutul stabilirii relației terapeutice, răspunde pozitiv în mometul în care, printr-un „demo cu cărți terpapeutice”, realizează că blocajul actual este determinat de „dificultatea de a fi pozitiv” (gândire pozitivă afectată + existența unei FRICI pe care nu dorește să o accepte); sinceritatea cu care răspunde provocării și deschiderea către un univers nou de investigare, mă convinge de disponibilitatea lui de a face o schimbare a atitudinii negativiste adoptată inconștient.

Programeaza Sedinta

După cum remarcați cele două cazuri au multe elemente care creează diferențe și subliniază unicitatea abordării lor, din punct de vedere psihoterapeutic. Dar există și similitudini asupra cărora aș dori să mă opresc:

– ambii adolescenți se confruntă cu reacții organice specifice psihosomatizării care determină un disconfort la nivelul organismului și al psihicului; efectele resimțite sunt cele care deranjează: în primul caz, aceste efecte nu sunt conștientizate de către clienta de 14 ani (vârsta de 14 ani indică o acumulare informațională existențială mai scăzută – sistem de valori proprii în formare = experiență de viață), în cel de-al doilea caz aceste efecte sunt mai ușor de conștientizat de către o persoană de 17 ani;

– în ambele cazuri remarcăm existența comportamentului de supra-protejare al celui de-al doilea născut și o competiție fraternală (frate-soră mai mică, soră-frate mai mic) inactivă din punct de vedere conflictual; în ambele cazuri părinții fac eforturi de a nu promova inegalitatea dintre frați (ordinea nașterii); diferența între cele două situații sociale familiale este dată de monoparentalitatea primului caz, care determină supra-solicitarea (fizică și psihică) a mamei;

– ambii adolescenți adoptă un comportament de retragere socială, dublată de o afectare a comunicării, din dorința inconștientă de a-și proteja părinții; la aceasta se adaugă sentimentul de ușoară neîncredere că sunt înțeleși de proprii părinți; cu alte cuvinte, pot afirma că părinții nu identifcă corect nevoile reale, afectiv-emoționale ale lor;

– în timp, acești adolescenți pot dezvolta o tulburare de comportament de tip evitant (8).

În perioada adolescenței și a post-adolescenței acestă tulburare, ca și alte tipuri de tulburări de altfel, au caracter temporar și pot fi foarte ușor tratate psihoterapeutic. Uneori poate fi nevoie și de o medicație, dar doar în cazurile în care se observă persistarea simptomelor și refuzul categoric al adolescenților de a accepta ideea perenității și a normalității unei situații, în ciuda declarării verbale de înțelegere a stării lor. Un rol important îl au părinții care sunt datori să observe orice modificare de comportament și atitudinală a copilului și să semnaleze acest lucru medicului de familie sau unui psihoterapeut.

Rețineți: Este datoria părintelui să-și observe copilul și să încerce să sesizeze orice schimbare deranjantă de comportament, medicului de familie; trecerea de la un comportament de tip evitant la o tulburare de comportament de tip evitant, se produce în timp îndelungat și este dificil de detectat de către părinții „care nu au timp” din diverse motive să își petreacă mai mult timp (calitatea contează, nu cantitatea) cu copilul pentru a observa modificările comportamentale subtile ale acestuia.